Cum fluieră un căţel

Ie-te-te ce haioşenie de căţoi am găsit pe YouTube . Te crăcănezi de râs, nu alta ))) , cum se chinuie el să fluiere. Ba, unde mai pui că îi şi iese )) .

Amintiri de iarnă

Hi hi . Ninge. Dap, ninge. Adică la mine la geam ninge. Câţiva fulgi amărâţi acolo, se lovesc de geam de zor. Nu-s aşa de fioroşi cum ar fi trebuit pentru perioada asta, dar bine că sunt şi ăştia, decât deloc.

Nu am mai văzut o ninsoare ca lumea de câţiva ani. Când eram copii ne aruncam cât puteam de tare în ditamai patul de zăpadă de un metru şi ceva, ne băteam de dimineaţa până seara cu şi în zăpadă, veneam fleaşcă acasă din cap până în picioare, de ne luau mamele la ture că spală după noi în fiecare zi. Ce zile frumoase . Nu duceam griji, nu aveam responsabilităţi. Ba mint, duceam o grijă, aceea de a ieşi cât mai repede afară la zăpadă.

Până şi la şcoală făcusem un derdeluş chiar în faţa cancelariei. Nu de alta, dar acolo era singurul loc din împrejurimi disponibil pentru datul cu punga sub fund pe zăpadă.  Acolo am rupt vreo două perechi de salopete de iarnă, dintr-alea din fâş de la datul pe derdeluş. Tot de acolo am strâns o colecţie frumuşică de absenţe nemotivate prin clasele a cincea, a şasea. Singurul lucru care nu-mi iese nici acum la socoteală este de ce se întrebau toţi profii unde suntem când ni se auzeau gurile în tot cartierul de pe derdeluş. Era suficient să scoată capul pe geam şi să ne vadă cum ne rupeam gâturile în zăpadă. Fraierii .

Eh, ce repede au trecut anii ăia. Acum, când vedem un strop de zăpadă ne bucurăm la fel ca atunci, numai că nu prea mai putem să facem la fel de multe nebunii şi prostioare. Sau le facem, dar altfel . De exemplu, acum vreo doi ani, la noi la muncă se aplica metoda luatului de mâini şi de picioare şi aruncat cu japca în zăpadă, după care urma o bătălie mai ceva ca-n meciurile de box, care pe care să săpunească mai bine. Nu mai conta că lucram la birou, nu mai conta că stăteam uzi pentru tot restul zilei, nu mai conta că media de vîrstă era undeva la 20 de ani, nu mai conta nimic. Decât momentele alea în care simţeam că trăim, simţeam fericirea, bucuria de a rîde cu poftă unii de alţii, de zgribulitul în masă ce urma unei astfel de bătălii. Noroc cu caloriferele. Ne mulam imediat fundurile pe ele, stăteam unii într-alţii ca pui de găină ca să ne încălzim, după care să ne apucăm iar de muncă. Deh, trebuia să revenim la normal, la statutul de oameni maturi, cu responsabilităţi, cu atribuţii. Era chiar haios când treceam unii pe lângă alţii şi ne bufnea un rîs demenţial numai când ne priveam. Ne aduceam instant aminte ce făcusem doar cu câteva momente înainte. Frumos, a fost foarte frumos. Şi o să mai fie. Dacă îţi doreşti, poţi retrăi astfel de momente oricând cu cei dragi. V-o spun eu, care nu trece zi să nu râd cu lacrimi la fiecare poznă pe care o fac colegele mele la muncă, cu mine sau fără mine .

Hai să aveţi o zi faină şi rugaţi-vă să ningă în continuare. Poate facem o bătaie cu zăpadă .

Punct şi de la capăt

Mda, se terminară şi alegerile, ne pricopsirăm cu încă 5 ani de Băse, Nuţi Udrea şi alte specimene de acest gen şi se pare că ne-am întors exact în acelaşi bâlci de unde cică vroiam să scăpăm. Aiurea! Românului ori îi place să vorbească în dodii, ori e prea prost. Înclin spre a doua variantă. Sau, ar mai fi o a treia. Aceea care spune că puterea de a comite o fraudă, fie ea şi una electorală este atât de mare încât nu mai poate fi oprită de nicio lege de pe acest meleag mioritic. În fond, ce-i aia lege? Şi la ce ne trebuie? Din câte se vede, la noi legile sunt făcute ca să existe şi ele p-acolo, aşa de formă, şi mai ales, dar mai ales, ca să fie nu încălcate, ci călcate în picioare, batjocorite, ca pe o ultimă treanţă, de nişte personaje atât de decăzute moral încât chiar în aceste momente se simt buricul pământului.

S-au dus naibi valorile, etica, deontologia, bunul simţ, respectul faţă de oamenii care stau şi acceptă pe muteşte toate toanele marinarilor, ale piţipoancelor din generaţia veche, ale nevestelor trezite peste noapte prime doamne ale ţării, ale fiicelor care rup telefonul mobil în două în timpul dezbaterilor televizate.

Trăim momente triste, zile pline de tensiune care parcă nu vor să se mai termine. Echilibrul şi echidistanţa, corectitudinea, abilitatea de a fi om de o bună factură, toate par nişte noţiuni rupte dintr-o carte scrisă într-o limbă străină, nemaiîntâlnită. Stau şi mă întreb cum vor fi aceşti 5 ani, cum va fi după ce se vor termina, cum vom mai fi peste 5 ani? Vom mai fi? Vom continua să ne degradăm spiritual şi mental? Am chef să mă mint acum şi să spun că nuuu, nu ne vom degrada…prea puţin…

We Know Shit…

Ce Columbeanca, ce Gina Pistol, ce Adi Mutu…neinteresant. Total neinteresant. Priviţi aici cel mai tare eveniment şi cele mai tari personaje din show-biz, din mondenitateta românească, din ce vreţi voi de pe meleagurile astea româneşti.

P.S.: Parcă scria undeva că la noi e interzisă bigamia…Aaa, mă scuzaţi, nu s-a menţionat tipul de bigamie care se interzice, nu? Deci, e la libera interpretare…

Sursa foto: mail.

Puţină dragoste nu strică…

…aşa că m-am gândit să vă pun o piesă veche, dar foarte drăguţă semnată Morandi. Ascultaţi versurile. Pe mine una melodia asta mă cucereşte de fiecare dată când o ascult. Enjoy !

Banc cu morală

Mi-a plăcut bancul ăsta atât de tare încât am zis să îl vedeţi şi voi. Dacă nu-l ştiţi, enjoy! Dacă îl ştiţi, mai trageţi o porţie de râs .

Ion se trezeşte într-o dimineaţă cu o mahmureală îngrozitoare după o noapte petrecută la o petrecere.

Se chinuie să-şi deschidă ochii şi primul lucru pe care îl vede sunt două aspirine aşezate lângă un pahar cu apă pe noptieră. Şi lângă el, un trandafir roşu. Ion se ridică din pat şi-şi vede hainele curate şi călcate. Se uită prin cameră şi vede că totul e în ordine perfectă şi luceşte de curăţenie. La fel e şi în restul casei.

Ia aspirinele, se sperie când se uită în oglinda din baie şi vede un ochi vânăt şi în cele din urmă observă un bilet pe masă pe care scria:

“Dragul meu, micul dejun e în cuptor.
Eu am ieşit la cumpărături. Te iubesc!!”

Se târăşte până în bucătărie şi vede că într-adevăr îl aşteaptă micul dejun aburind şi ziarul de dimineaţă. Fiul lui e şi el în bucătărie.

Ion îl întreabă:

- Fiule, ce s-a întâmplat azi-noapte?

- Păi, ai ajuns acasă beat după 3 dimineaţa şi ai luat-o razna.

Ai rupt măsuţa din sufragerie, ai vărsat pe coridor şi ţi-ai făcut un ochi vânăt când ai dat cu capul de uşă .

- Atunci de ce este totul într-o ordine atât de perfectă, atât de curat? Am primit un trandafir roşu şi micul dejun mă aşteaptă pe masă.

- Ah, asta-i simplu, îi răspunde fiul.

Mama te-a târât până în dormitor şi când a încercat să-ţi dea jos pantalonii i-ai spus:

“Lasă-mă în pace, târfă ce eşti, sunt însurat!”

Morala:

Măsuţa ruptă – $200.26

Micul Dejun – $8.20

Trandafirul roşu – $3.00

Aspirinele – $0.30

Să spui lucrul potrivit la momentul potrivit: de nepreţuit!

Gânduri ciudate

Câteodată stau şi mă întreb de ce naiba ne complicăm existenţa cu alţi oameni? Sau de ce alţi oameni şi-o complică pe a lor cu a noastră? De ce vor cu orice chip să fie lângă noi deşi sunt avertizaţi că bine nu o să le fie? Adică eu îţi zic să stai deoparte, să nu intri în viaţa mea pentru că vei avea de pierdut timp, nervi, răbdare şi tu insişti să fii acolo, să te chinui odată cu mine, să îmi suporţi toate toanele mele cretine şi kilometrice. De ce? Cât de masochist poţi să fii?

Oamenii sunt ciudaţi câteodată. Parcă le place sa le fie rău. Şi nu vreau să aud placa aia cu “omul ăsta te iubeşte” sau “omul ăsta chiar ţine la tine” ca nu ţine. Nu e cazul. Nu e cazul atunci când abia ai cunoscut un om şi iei decizia fatidică de a-i sta alături indiferent de situaţie. Nu prea ai cum să simţi ceva pentru cineva atât de repede şi atât de profund după atât de puţin timp, ca să poţi fi în stare sa spui că vei fi acolo indiferent de ce se întâmplă. Şi vin iar şi întreb: de ce ne complicăm aiurea? Oare unii dintre noi nu îşi dau seama că îşi fac rău atunci când decid să intre în viaţa unui om, ştiind câte defecte are omul acela?