Punct şi de la capăt

Mda, se terminară şi alegerile, ne pricopsirăm cu încă 5 ani de Băse, Nuţi Udrea şi alte specimene de acest gen şi se pare că ne-am întors exact în acelaşi bâlci de unde cică vroiam să scăpăm. Aiurea! Românului ori îi place să vorbească în dodii, ori e prea prost. Înclin spre a doua variantă. Sau, ar mai fi o a treia. Aceea care spune că puterea de a comite o fraudă, fie ea şi una electorală este atât de mare încât nu mai poate fi oprită de nicio lege de pe acest meleag mioritic. În fond, ce-i aia lege? Şi la ce ne trebuie? Din câte se vede, la noi legile sunt făcute ca să existe şi ele p-acolo, aşa de formă, şi mai ales, dar mai ales, ca să fie nu încălcate, ci călcate în picioare, batjocorite, ca pe o ultimă treanţă, de nişte personaje atât de decăzute moral încât chiar în aceste momente se simt buricul pământului.

S-au dus naibi valorile, etica, deontologia, bunul simţ, respectul faţă de oamenii care stau şi acceptă pe muteşte toate toanele marinarilor, ale piţipoancelor din generaţia veche, ale nevestelor trezite peste noapte prime doamne ale ţării, ale fiicelor care rup telefonul mobil în două în timpul dezbaterilor televizate.

Trăim momente triste, zile pline de tensiune care parcă nu vor să se mai termine. Echilibrul şi echidistanţa, corectitudinea, abilitatea de a fi om de o bună factură, toate par nişte noţiuni rupte dintr-o carte scrisă într-o limbă străină, nemaiîntâlnită. Stau şi mă întreb cum vor fi aceşti 5 ani, cum va fi după ce se vor termina, cum vom mai fi peste 5 ani? Vom mai fi? Vom continua să ne degradăm spiritual şi mental? Am chef să mă mint acum şi să spun că nuuu, nu ne vom degrada…prea puţin…

Gânduri ciudate

Câteodată stau şi mă întreb de ce naiba ne complicăm existenţa cu alţi oameni? Sau de ce alţi oameni şi-o complică pe a lor cu a noastră? De ce vor cu orice chip să fie lângă noi deşi sunt avertizaţi că bine nu o să le fie? Adică eu îţi zic să stai deoparte, să nu intri în viaţa mea pentru că vei avea de pierdut timp, nervi, răbdare şi tu insişti să fii acolo, să te chinui odată cu mine, să îmi suporţi toate toanele mele cretine şi kilometrice. De ce? Cât de masochist poţi să fii?

Oamenii sunt ciudaţi câteodată. Parcă le place sa le fie rău. Şi nu vreau să aud placa aia cu “omul ăsta te iubeşte” sau “omul ăsta chiar ţine la tine” ca nu ţine. Nu e cazul. Nu e cazul atunci când abia ai cunoscut un om şi iei decizia fatidică de a-i sta alături indiferent de situaţie. Nu prea ai cum să simţi ceva pentru cineva atât de repede şi atât de profund după atât de puţin timp, ca să poţi fi în stare sa spui că vei fi acolo indiferent de ce se întâmplă. Şi vin iar şi întreb: de ce ne complicăm aiurea? Oare unii dintre noi nu îşi dau seama că îşi fac rău atunci când decid să intre în viaţa unui om, ştiind câte defecte are omul acela?

S-a schimbat patronul, sistemul de lucru, ba!

Am zis şi o repet: detest serviciile bugetarilor. Dacă până acum aveam ce aveam cu cei de la Poşta Română, iată că mi s-o pus şi pe alţii care, deşi nu mai fac demult parte din sistemul de stat, continuă să se poarte ca şi cum ar fi încă bugetari. Mai exact, m-am lovit de lipsa de interes şi de respect faţă de clienţi a marelui nostru operator de telefonie, Romtelecom. Nu ştiu cum naiba se face că atunci când ai nevoie de ceva de la ei, te ţin pe loc câteva zile şi nici măcar nu au bunul simţ să se ţină de cuvânt. Săptămâna trecută, pe joi le-am cerut o simplă fişă de cont. A fost nevoie de trei redirecţionări până să pot vorbi cu cineva care mă putea ajuta. Când am zis că în sfârşit, îmi dă şi mie cineva fişa, mi se spune că trebuie să fac o cerere şi să o trimit pe fax la ei. Bine, fie… Fac cererea, o trimit şi aştept…aştept…până vineri, când sun iar la ei. “Până la ora 16:00 vă trimitem fişa”. Aham, mi-aţi trimis-o până n-aţi mai putut. Dintre toate firmele cărora le-am solicitat respectiva fişă de cont, numai Romtelecom-ul a considerat de cuviinţă că e mai drăguţ să îi doară undeva de clienţii lor care întâmplător, plătesc sume considerabile pe abonamente. Nu-i nimic, dragii mei, vă voi hăitui până voi obţine ceea ce vreau. Sunt stress-ul întruchipat!

LATER EDIT: Fără mişto, cred că le stiu melodia de pe hold pe dinafară. Am ascultat-o până mi-a venit rău. Nu de alta, dar stai cam 15-20 de minute până reuşeşti să vorbeşti cu cineva care, evident, te va redirecţiona. Mâine cică o să am fişa. Aştept cu nerăbdare…

Nervi…

Okeyyy, stau prost cu nervii. Dar rău de tot! După ce că am o stare de îmi vine să urlu, mă mai stresează şi ăştia de la Flixster cu mailurile lor, că nu ştiu ce cretin clicked yes on me. De trei zile numai aşa o ţin. Zici că sunt în campanie de inter-relaţionare ăştia de pe Flixster. Ştiu că există posibilitatea de a nu mai primi astfel de mailuri, însă nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Sunt mai radicală de felul meu, aşa că am lichidat contul. Şi gata, am eliminat o sursă de stres din viaţa mea . Deja încep să mă simt mai bine .

Moment critic

Înainte să mă apuc de scris mă uitasem la ceas. Arăta orele 00:00. Uau! Ştiţi faza cu uitatul la ceas la fix, nu? Înseamnă că te iubeşte… Da, mi-am zis. Mama mă iubeşte sigur şi necondiţionat . He-he! Asta mai înseamnă şi că mă iubeşte mult mult mult, că prea mă nimeresc să mă uit la ceas numai la ore fixe . Mda, makes me wonder…cum e viaţa asta… Câteodată te agăţi de  omul de lângă tine de frica singurătăţii, chiar dacă ştii că nu e pentru tine sau că nu ai niciun viitor cu acea persoană, iar uneori simţi că libertatea ta, sub toate aspectele ei, este lucrul cel mai de preţ pentru tine şi că aşa este cel mai bine să trăieşti, singur, liber. Nu e bine nici aşa, nici aşa. Ideal ar fi să nu ne temem de singurătate şi să nu ne agăţăm de oameni care nu îşi au locul lângă noi. Iar libertatea să o putem raporta şi modela după un om care merită să aibă un loc important în inima şi în viaţa noastră. Am spus că aşa ar fi ideal. Practica demonstrează altceva. Ce te faci când ai parte de doza necesară de libertate alături de omul pe care îl iubeşti, însă undeva în sufletul tău ştii prea bine că acel om este doar un trecător prin gara ta? Şi că menirea lui nu este aceea de a îmbătrâni lângă tine, aşa cum ţi-ai dori, ci aceea de a a-ţi observa evoluţia, de a o corecta şi influenţa în mod pozitiv? Dintr-odată, totul se schimbă. Rămâi cu libertatea absolută, semn că nu poţi avea chiar tot ce-ţi doreşti, şi cu un mare zâmbet pe buze atunci când te uiţi la ceas la fix. Ştii sigur că mama e cea care te iubeşte.

Nu ştiu ce şi cât o să înţelegeţi din cele scrise mai sus… Sunt gânduri care îmî aleargă prin minte în fiecare moment, sunt clipe trăite intens. Sunt sentimente care trebuie eliberate. Altfel mă duc cu capul. Cine este capabil să citescă printre rânduri şi să înţeleagă starea mea de spirit din cele de mai sus, bravo lui. Felicitări! Înseamnă că este un om matur sentimental vorbind. Cine nu, mai are timp să se dea cu capul de nişte situaţii care ne mănâncă sufletele. Poate că judec pripit spunând asta, sau poate sunt prea răutăcioasă la ora asta. Cert este că trebuia să las libere aceste gânduri. Mulţumesc celor care vor acorda două minute acestui post şi mă iertaţi dacă am judecat strâmb, dacă am fost incoerentă sau am scris baliverne. Sunt balivernele mele, oricum…

…nu am chef azi…şi nici mâine…

Nu ştiu ce naiba se întâmplă, dar de vreo săptămână încoace nu îmi mai arde de nimic. La serviciu trag de mine de la prima oră, mă apuc de un lucru şi o lălăi pe lângă treaba cu pricina până se termină programul, mai butonez puţin pe net, mai trimit un mail… numai tâmpenii, nimic concret. Acasă nu ştiu cum să mă bag în pat mai repede, deşi afară soarele străluceşte cu putere şi nu luna. Până şi de blog fug, ca şi cum şi amărâtul ăsta ar fi devenit o corvoadă . Am zis că mă duc la mare şi mă întorc cu mai mult chef de viaţă de acolo, dar se pare că nici asta nu a ajutat foarte tare. De învăţat, nici pomeneală să mă apuc. Atâta m-am ţinut să învăţ pentru cursul ăsta de asistent manager încât acum când mai am două săptămâni şi încep, nu mai am chef. Parcă cineva îmi spune în mintea mea întruna “nu acum, lasă-le pentru mâine. Nu vreau, nu am chef, nu-mi place, nu pot” şi toată pleiada de “nu”-uri. Cred că e ceva în aer. Mai devreme intrasem la Sufleţica şi acolo domnea o stare de spirit asemănătoare. Nu ştiu ce se întâmplă. Bântuie ceva ciudat printre noi, prin minţile noastre. Teoretic, ar trebui să mă consolez cu gândul că de lunea viitoare intru în concediu, însă nu mă încălzeşte cu nimic treaba asta. Cu siguranţă voi avea ocupaţii “interesante” şi atunci. Faza tare este că nici măcar nu-mi arde să caut soluţii pentru resuscitarea stării mele de spirit. Trăiesc aşa în letargia asta. Sunt curioasă cât o să mă ţină…

Asta ne strică…

Stau şi mă minunez câteodată de cât de nepăsători şi ignoranţi putem să fim uneori…

Într-o mare de oameni iubitori şi dornici de frumos, îşi fac apariţia nişte aurolaci, copii ai străzii. Dintr-o dată, în jurul lor se creează un spaţiu delimitator, ca o punte între lumea tristă şi gri a lor şi lumea oamenilor reali, a celor cu un acoperiş deasupa capului, a celor ce au puterea de a-şi îndeplini visele, fără a fi nevoiţi să le creeze într-o pungă…E trist să-i vezi langă tine, să fii nevoit să-i ocoleşti sau să-ţi aperi bunurile fiindcă nu ştii cum pot reacţiona. E şi mai trist să ştii că nu suntem numai noi românii, cei care îi privim. Printre noi sunt şi oameni de alte origini care-s toţi un zâmbet, fac poze şi sunt încântaţi de evenimentele din oraşul nostru. Oameni care nu au nicio vină pentru tristeţile astea cu chip de copii ce umblă printre noi.

O să întrebaţi unde erau oamenii legii… Erau şi ei, la bârfă doi câte doi, la distanţă mare de oamenii adunaţi în Piaţa Constituţiei, undeva pe trotuare. Nicidecum printre noi, spectatorii, aşa cum ar fi trebuit. Păcat… De fiecare dată când încercăm să facem ceva bun şi constructiv în oraşul ăsta, ne lovim de aceleaşi vechi probleme: câini maidanezi, aurolaci, hoţi… Şi nimeni nu face nici cel mai mic pas pentru a remedia aceste pete de pe imaginea noastră ca cetăţeni aşa-zişi europeni… Păcat…