Hi hi 
. Ninge. Dap, ninge. Adică la mine la geam ninge. Câţiva fulgi amărâţi acolo, se lovesc de geam de zor. Nu-s aşa de fioroşi cum ar fi trebuit pentru perioada asta, dar bine că sunt şi ăştia, decât deloc.
Nu am mai văzut o ninsoare ca lumea de câţiva ani. Când eram copii ne aruncam cât puteam de tare în ditamai patul de zăpadă de un metru şi ceva, ne băteam de dimineaţa până seara cu şi în zăpadă, veneam fleaşcă acasă din cap până în picioare, de ne luau mamele la ture că spală după noi în fiecare zi. Ce zile frumoase 
. Nu duceam griji, nu aveam responsabilităţi. Ba mint, duceam o grijă, aceea de a ieşi cât mai repede afară la zăpadă.
Până şi la şcoală făcusem un derdeluş chiar în faţa cancelariei. Nu de alta, dar acolo era singurul loc din împrejurimi disponibil pentru datul cu punga sub fund pe zăpadă. Acolo am rupt vreo două perechi de salopete de iarnă, dintr-alea din fâş de la datul pe derdeluş. Tot de acolo am strâns o colecţie frumuşică de absenţe nemotivate prin clasele a cincea, a şasea. Singurul lucru care nu-mi iese nici acum la socoteală este de ce se întrebau toţi profii unde suntem când ni se auzeau gurile în tot cartierul de pe derdeluş. Era suficient să scoată capul pe geam şi să ne vadă cum ne rupeam gâturile în zăpadă. Fraierii 
.
Eh, ce repede au trecut anii ăia. Acum, când vedem un strop de zăpadă ne bucurăm la fel ca atunci, numai că nu prea mai putem să facem la fel de multe nebunii şi prostioare. Sau le facem, dar altfel . De exemplu, acum vreo doi ani, la noi la muncă se aplica metoda luatului de mâini şi de picioare şi aruncat cu japca în zăpadă, după care urma o bătălie mai ceva ca-n meciurile de box, care pe care să săpunească mai bine. Nu mai conta că lucram la birou, nu mai conta că stăteam uzi pentru tot restul zilei, nu mai conta că media de vîrstă era undeva la 20 de ani, nu mai conta nimic. Decât momentele alea în care simţeam că trăim, simţeam fericirea, bucuria de a rîde cu poftă unii de alţii, de zgribulitul în masă ce urma unei astfel de bătălii. Noroc cu caloriferele. Ne mulam imediat fundurile pe ele, stăteam unii într-alţii ca pui de găină ca să ne încălzim, după care să ne apucăm iar de muncă. Deh, trebuia să revenim la normal, la statutul de oameni maturi, cu responsabilităţi, cu atribuţii. Era chiar haios când treceam unii pe lângă alţii şi ne bufnea un rîs demenţial numai când ne priveam. Ne aduceam instant aminte ce făcusem doar cu câteva momente înainte. Frumos, a fost foarte frumos. Şi o să mai fie. Dacă îţi doreşti, poţi retrăi astfel de momente oricând cu cei dragi. V-o spun eu, care nu trece zi să nu râd cu lacrimi la fiecare poznă pe care o fac colegele mele la muncă, cu mine sau fără mine .
Hai să aveţi o zi faină şi rugaţi-vă să ningă în continuare. Poate facem o bătaie cu zăpadă .
? Nici măcar nu ies din casă de frig.
.
-ro.png)
