ADDAMISSIA

19/01/2016

Social media, my ass!

Frate, ce sa zic? Am ajuns la concluzia ca Facebook-ul ar trebui sa dispara. Sau sa disparem noi din el. Nu stiu…cumva.

Din pricina meseriei, administrez un cont al mai sus mentionatei retele de social media. Nu am adaugat prieteni pentru ca nu asta ma intereseaza. Dar daca ati vedea cam ce recomandari face Facebook-ul la capitolul Add Friends, va jur ca o luati la fuga pana la granita cu ungurii. Niste fiinte absolut dubioase, romani melteni, femei de o penibilitate dusa la extrem ce-si pun niste poze infioratoare. Si cand te gandesti ca in fiecare zi, trecem unii pe langa altii si aparent, cu totii parem normali. Eh, Facebook-ul ii dezlantuie pe toti. Zici ca a dat strechea-n ei! Muierile trecute bine de 45 de ani le apuca destrabalarea si isi fac niste poze atat de penibile, in niste pozitii care pentru ele or fi sexy-porno, dar pentru ochiul privitorului cu o oarecare educatie, sunt degradante pentru specia numita femeie.

De masculi, ce sa mai zic…care mai de care la volan, evident. Ca, na! Trebuie sa fim soferi jmekeri, sa impresionam turma de muieri in calduri. Ba cu ochelarii de soare pe ochi, ba cu un pahar de ceva in mana…niste tristi obositi.

Of, nici macar nu vreau sa ma mai gandesc la ce imi este dat sa vad zilnic pe marita si slavita retea de socializare. Incep sa o asemuiesc din ce in ce mai tare cu Hi5, alta retea de socializare asasinata de Facebook. Cred ca acum au ajuns-o blestemele raposatei si se umple de toate nimicurile societatii.

Oh well, nu ar strica putina selectie in utilizatorii anumitor retele de social media.

Ma duc sa respir niste aer curat pe Twitter si pe LinkedIn…

 

 

05/12/2015

Un teanc de hartii

Filed under: Constatări Diverse,Uncategorized — Addamissia @ 8:08 PM
Tags: , , , , ,

Pentru ca vreau sa schimb mobila din casa, ieri am inceput sa scot din functiune unele piese de mobilier.

Aveam o comoda veche pe care statea televizorul. In ea stateau ascunse stive de dosare, caiete, carti si tot soiul de hartoage care la un moment dat, erau extrem de pretioase.

Am inceput sa scot strategic fiecare dosar din cele trei coloane inalte, foarte bine organizate de altfel, de dosare. Ma asezasem aparent confortabil pe covor, cu gandul ca in doua-trei ore le voi termina de studiat si de reorganizat. Curiozitatea m-a impins zdravan sa deschid fiecare dosar cu sina pe care scria F.J.(Facultatea de Jurnalism) si sa revad teancurile de cursuri scrise de mana cu atata pasiune. Am revazut nu cu la fel de mult drag cartile, manualele de politologie, epistemologie, deontologie, axiologie, filosofie antica/moderna/contemporana, metafilosofie, stiintele comunicarii, publicitate, genuri ziaristice…deja am obosit enumerandu-le si nu sunt toate.

Am gasit chiar si un dosar ce continea lucrari de control din liceu 🙂 . Ce de amintiri frumoase contin lucrarile alea. La fiecare lucrare cu nota buna stateam si ma intrebam cu voce tare oare de la cine am copiat atunci de am luat asa nota mare. Cele cu note mici sunt imposibil de uitat. Cu siguranta, fiecare dintre noi tine minte care a fost cea mai mica nota pe care a luat-o sau care a fost cel mai tare moment in care a fost prins copiind.

Ar fi inutil sa ma intreb cum de-am pastrat atatea carti si stive de mape pline cu notite si cursuri. A fost simplu: atat timp cat nu le-am vazut si nu m-au incomodat, am si uitat ca exista. Dar si cand le gasesti, parca sunt bucati rupte din alta lume. Parca am trait alta viata. Parca toate s-au intamplat acum 1000 de ani si ni se pare ciudat de ce nu mai simtim acea legatura puternica fata de aceste hartoage care ne-au mancat niste ani buni din viata si dupa urma carora am ramas cu niste diplome care, cine stie pe unde or mai fi si care oricum nu ne-au folosit la mare lucru.

Un teanc de hartii…pline de amintiri, pline de zilele din viata noastra. Atunci cand le-am scris, erau universul nostru. Acum…nu mai reprezinta decat o incarcare nejustificata a casei, ceva ce trebuie mutat sau in unele cazuri, chiar aruncat.

 

21/09/2015

Despre soti, ispite si anii care trec…

Filed under: Constatări Diverse — Addamissia @ 2:47 PM
Tags: , , , , , , ,

Astazi mi s-a pus sa scriu despre cei casatoriti. Cei casatoriti si satui unul de altul, mai ales.

In anumite momente ale vietii, intalnim niste oameni fata de care ne legam sentimental pe o perioada determinata de timp. Zic determinata pentru ca, desi va suna transant si lipsit de emotie, ne sictirim intr-un asa hal unii de ceilalti incat se duce dracu toata atasarea si toti fluturii, barzaunii si alte lighioane care ne zburau prin cap, stomac, inima…

Ne place sa ne indragostim. Este un sentiment asa de frumos, de placut, de „toata lumea e a mea”. Tu esti cea mai frumoasa femeie din lume, iar tu dragule, esti cel mai misto barbat din univers. Impreuna vom cladi palate, vom face trei echipe de fotbal, cu tot cu rezerve, ne vom lua Ferrari si sapam in curte de-o piscina. Facem o nunta maaare, cu lautari si porumbei, intindem o hora penibila de dragul rudelor din provincie chiar in fata blocului si la miezul noptii, ma las furata, ca sa mai dansez si eu ultima data in viata intr-un club.

Trec anii, apare un plod in peisaj, poate mai apare si al doilea. Ne luam casa, masina, facem rate la banca si tragem ca boii la serviciu ca sa platim banca. Barbatul face burta, gusa si alte soiuri de denivelari corporale. Face investitii serioase in „biberoane” de bere la 2.5 litri si  da din cur cu viteza intai, maaaximum a doua. Femeia il tine bine pe mancarica, il ocroteste sa nu moara de foame. Si ea investeste, dar nu in „biberoane” de bere, ci in ganduri si frustrari. „Al dracu, nu se mai uita la mine. Sforaie ca porcu’. Miroase a bautura de-ti vine sa dormi cu masca de gaze pe fata.” Iar el, pe de alta parte, se gandeste ca „asta a nascut si de atunci, n-am mai vazut veverita. S-a ingrasat ca vaca. Nu stiu cum dracu a ajuns de la 55 kg la 70. S-a luat la intrecere cu mine.”

Ajunsi la 35-40 ani, fiecare din cei doi devin simpli colegi de apartament, dar parinti devotati. Au uitat cum s-au indragostit, au uitat cand se sarutau cu pasiune, au uitat ca dragostea, pasiunea, respectul, comunicarea trebuiau pastrate. Acum, ea s-a tuns scurt, a renuntat la frumusete de podoaba capilara. Era o corvoada pentru ea sa isi intretina frumusetea de par. De epilat, mai rar, ca oricum nu o mai mangaie nimeni pe picioare. El isi clateste ochii la gagici tinere, slabute, machiate, pe tocuri, dichisite cu haine si accesorii dragute. Cu privitul nu a omorat pe nimeni. Altceva oricum nu poate face pentru ca nu-l baga nimeni in seama. Este mult prea expirat fizic, chiar daca varsta i-ar mai permite sa flirteze elegant.

Dintr-o data, apare ispita. Pentru el. O mai veche dragoste se vede pe parta cealalta a strazii si nu-i vine sa creada ca se intampla asta. Au trecut 16 ani de cand nu s-au mai vazut. A trecut cu masina de pe o parte a strazii pe alta, doar doar ar vedea-o mai bine. Da, este chiar Ea. Neschimbata. Din acel moment, ceva s-a declansat. Este dornic sa afle ce a facut in toti acesti ani. Vrea sa o tina in brate si o spune cu toata sinceritatea. Nu mai conteaza ca acasa are o nevasta si o ploada mica pe care o iubeste maxim. Nu prea vrea sa vorbeasca despre nevasta. Despre ploada, da. In schimb, este cu totul absorbit de Ea. Cum de arata la fel dupa atatia ani? Cum de nu-si arata varsta? Nevasta este mai mica decat ea de ani si de doua ori mai lata….fizic. Nevasta se ascunde in poze sa nu i se vada gabaritul depasit. Nici nu mai deschide picioarele. Tine veverita ascunsa foarte bine. Deja ne luam la intrecere cine sforaie mai tare. Ea merge la sala, iese in oras des, zambeste si vorbeste foarte frumos. El este captivat. A uitat ca fizicul burtos si falcile de raton nu prea in avantajeaza. Deja se vede zmeu, desi ispita i-a trantit verde-n fata ca nu pupa extra servicii, in afara de un suc platit nemteste. Nici in masina lui nu se urca. Prefera confortul propriei buburuze.

Zilele trec. El insista. Ispita nu cedeaza. Stie ce masculi a avut in viata asta si stie ca el este cu mult sub nivelul ei. Il tine in corzi cu replici taioase si cu flituri dese la propunerile lui. El insista…

Povestea nu se termina aici, nu stiu cand si cum se va termina. Tare-s curioasa. Insa un lucru stiu sigur: povestea se repeta in multe cazuri, in multe cupluri, in multe vieti.

Ar fi bine daca oamenii ar fi sinceri cu ei de la bun inceput si mai ales cu cei pe care si-i aleg drept parteneri de viata. Nu o sa fim mereu 90-60-90. Ne schimbam fizic si sufleteste. Ne uratim fizic si sufleteste. Devenim egoisti. Consideram ca din moment ce am semnat bucata aia nenorocita de hartie, celalalt partener este al nostru, ne apartine, avem acte pe el si cu el. Uitam sa ne ingrijim asa cum o faceam inainte. Nu ne mai intereseaza cum aratam sau cum ne purtam cu celalalt. Ma „iubeste” oricum, ca doar „d-aia m-a luat. Trebuie sa ma suporte”.

Concluziile povestii de mai sus le poate trage fiecare. Dar inainte de asta, ar trebui sa privim fiecare in ograda noastra, sa ne analizam viata, deciziile, sa ne punem intrebari dar sa ne oferim si raspunsuri sincere la cele mai intime chestiuni. Cine nu poate face asta, se minte pe sine si este clar ca regreta deciziile din trecut.

Am incheiat istorisirea.

08/07/2015

Ghinionistii de serviciu

Filed under: Constatări Diverse — Addamissia @ 8:19 PM
Tags: , , , , ,

Unii oameni poarta cu ei permanent ghinionul. Il au in asa de mari doze incat il transmit si altora. Este pur si simplu contagios si ei habar nu au. Din pacate, ceilalti din jur se contamineaza cu ghinionul lor, nu o data, de mai multe ori, pana cand isi dau seama ca totul pleaca de la o singura persoana. Si atunci, ce sa faci? Sa le spui in fata ca sunt ghinionisti si ca transmit energiile negative in stanga si-n dreapta? Sau sa ii ignori pur si simplu?

Cel mai trist este atunci cand astfel de oameni iti sunt apropiati. Este cam dificil sa-i spui cuiva ca din cauza lor s-a intamplat cutare si cutare lucru si stii asta cu certitudine, chair cu dovezi. Si atunci, ce facem?

Bineinteles ca putem da vina pe circumstante, dar cand toate circumstantele duc la un singur om, ce facem?

Bineinteles ca ghinionistul de serviciu nu a premeditat, nici macar nu s-a gandit ca va aduce ghinion prin interventiile sale „de bine”. Doar ca asa s-a intamplat.

Am fost recomandata de o prietena la un job. Toate bune si frumoase pana cand mi s-a spus cu doua zile inainte sa-mi incep activitatea ca fata al carei loc trebuia sa-l iau, ramane in firma. Am ramas fara job…

La o luna distanta, aceeasi prietena comenteaza la o postare de pe Facebook pe care nu prea trebuiau sa o vada fostii mei angajatori. La naiba, au vazut-o. Pentru simplul fapt ca a comentat ea. Si atunci, ce facem?

Femeia nu a avut nici o clipita intentii negative, dar nu pot sa ma gandesc decat ca este ghinionista de serviciu, iar pe viitor, nu intentionez sa mai dau ocazia la nimic, dar la nimic care sa imi prejudicieze existenta. Si atunci, ce facem?

As putea sa-i spun pur si simplu ca mi-a stricat combinatiile, desi nu a facut in mod direct si voit asta. Asa as putea sa ma protejez pe mine, dar ea cum face sa-si stapaneasca energiile ghinioniste? Asta-i intrebarea….

Asa ca atentie la oamenii din jurul vostru. Va pot aduce ghinion fara sa vrea.

22/06/2015

Despre prietenii

Friendship_brokenPrietenii vin si pleaca. Stau in viata ta un an, doi, trei, zece…depinde. Depinde de ceea ce ne leaga, de ceea ce avem in comun. Atunci cand nu mai gasim nicio intersectie care sa ne uneasca, fiecare o ia pe un alt drum.

Despartirile se produc de obicei atunci cand ne certam pe jucarii, pe iubitii sau iubitele din liceu, atunci cand apar intrigile si competitiile din facultate si in cele din urma, atunci cand ne schimbam locul de munca dupa ce ani multi am format o gasca simpatica ce gasea mereu un motiv sa iasa la bere dupa program.

Atunci cand esti copil, lucrurile sunt infinit mai simple. Prieteniile se aprind si se sting mai ceva ca o bricheta. Faceti un efort si aduceti-va aminte cam cate prietene bune si cam cati tovarasi de joaca ati schimbat pana la liceu. De aici lucrurile incep sa se complice. Apar iubirile, deci noi motive de cearta. Cu eforturi mari, poate ca unii dintre noi am reusit sa pastram vii prietenii inca din timpul liceului, dar fiecare stie cu ce pret si cu cata incredere investita in cealalta persoana. Ne trezim la maturitate, la facultate, master, doctorat, la locul de munca. Acum, criteriile de selectie sunt mult mai multe si mai rafinate, semn ca anii ce au trecut si-au pus amprenta sub forma unor cerinte clare fara de care nu mai acceptam oameni in viata noastra. E ca un soi de admitere, dar nu la o institutie de invatamant, ci in viata noastra. Reusesti sa treci peste cerintele impuse, capeti increderea, respectul si fidelitatea mea. Altfel, esti un oarecare. Cine reuseste sa mearga pe aceeasi lungime de unda cu noi, devine prieten, confident, shoulder to cry on, icecream buddy, omul de baza, jumatatea care stie ce urmeaza sa-i spui inainte de a raspunde la telefon.

Anii trec. Strangem amintiri frumoase, urate, de toate felurile. Colectionam momente traite alaturi de prieteni si le impletim in povesti de viata. Umplem CD-uri cu poze si arhivam clipe in mintea noastra. Ne ancoram in amintiri si credem ca ele vor face prieteniile si mai solide. De fapt, nu fac decat sa le erodeze. Treptat, ne saturam unii de altii pana la punctul in care realizam ca cel alaturi de care am trait clipe faine, cel alaturi de care am ras pana cand am cazut din picioare este un strain pe care inima nu il mai recunoaste. Devenim niste straini cu amintiri ce ne-au legat candva. Amintiri ce nu ne mai pot oferi decat 35 de secunde de zambete fortate. Amintiri care apartin trecutului. Iar noi nu traim in trecut. Traim in clipa de Acum.

Prieteniile sfarsesc pasnic, in cele mai fericite cazuri. Cu siguranta sunt multi cei care vor spune ca multe prietenii se termina in note negative, violente chiar. Dar nu cu ideea asta as vrea sa inchei aceasta postare. Ci cu ideea ca la fel ca oricare alt lucru sau fiinta de pe acest pamant, pana si prieteniile pot sfarsi natural, fara a ne spune vorbe urate unii altora, fara a simti ura sau resentimente. Pur si simplu, oamenii ies treptat din inima noastra, cu buna noastra stiinta pentru ca, asa cum am spus la inceput, nu mai gasim nicio intersectie care sa ne uneasca, fiecare o ia pe un alt drum.

16/09/2010

Ce spuneam?

Si ei exista in blogroll…de ceva vreme…Asta ca sa vedeti si cat de mult ne citim unii pe altii. Pe 13 sept am scris postarea, pe 16 apar iar cererile. Si nu-i singura de pe mail.  Mai am una tot de pe 16 sept…unii chiar se simt prea bine in pielea lor…

24/08/2010

No more litoral românesc!

La fel ca mulţi alţii, am ajuns şi eu la o concluzie (finally!): este ultimul an în care îmi mai petrec concediul la marea noastră. N-am nimic cu marea, săraca, dar serviciile hotelurilor noastre, mobila de acum 30 de ani, apa care mai mult pică decât curge, nepăsarea, nesimţirea, lipsa de respect şi multe altele mă fac să declar concediul de săptămâna viitoare ca fiind ultimul petrecut în hotelurile noastre.

Probabil că o să întrebaţi de ce mă mai duc şi de data asta. E simplu de răspuns. Totul ţine de prostul meu obicei de a pleca pe fugă, pe nepusă-masă, după cum îmi tună. Mă gândesc serios să schimb tactica asta a mea, cel puţin în ce priveşte mersul la mare. Cu muntele nu am nimic, deocamdată 😀 .

Acestea fiind spuse, mă duc să-i dau o pupă de „la reve-ntinde-o” Mămăiţei şi să-i transmit că dacă mai trec pe la ea, o să fie scurt si pur întâmplător.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.

Cipri Blog

Cipri Palamariu

poveștile mele

zâmbesc. visez. zâmbesc

ADDAMISSIA

Another Perspective of Life

%d blogeri au apreciat: