ADDAMISSIA

05/12/2015

Un teanc de hartii

Filed under: Constatări Diverse,Uncategorized — Addamissia @ 8:08 PM
Tags: , , , , ,

Pentru ca vreau sa schimb mobila din casa, ieri am inceput sa scot din functiune unele piese de mobilier.

Aveam o comoda veche pe care statea televizorul. In ea stateau ascunse stive de dosare, caiete, carti si tot soiul de hartoage care la un moment dat, erau extrem de pretioase.

Am inceput sa scot strategic fiecare dosar din cele trei coloane inalte, foarte bine organizate de altfel, de dosare. Ma asezasem aparent confortabil pe covor, cu gandul ca in doua-trei ore le voi termina de studiat si de reorganizat. Curiozitatea m-a impins zdravan sa deschid fiecare dosar cu sina pe care scria F.J.(Facultatea de Jurnalism) si sa revad teancurile de cursuri scrise de mana cu atata pasiune. Am revazut nu cu la fel de mult drag cartile, manualele de politologie, epistemologie, deontologie, axiologie, filosofie antica/moderna/contemporana, metafilosofie, stiintele comunicarii, publicitate, genuri ziaristice…deja am obosit enumerandu-le si nu sunt toate.

Am gasit chiar si un dosar ce continea lucrari de control din liceu 🙂 . Ce de amintiri frumoase contin lucrarile alea. La fiecare lucrare cu nota buna stateam si ma intrebam cu voce tare oare de la cine am copiat atunci de am luat asa nota mare. Cele cu note mici sunt imposibil de uitat. Cu siguranta, fiecare dintre noi tine minte care a fost cea mai mica nota pe care a luat-o sau care a fost cel mai tare moment in care a fost prins copiind.

Ar fi inutil sa ma intreb cum de-am pastrat atatea carti si stive de mape pline cu notite si cursuri. A fost simplu: atat timp cat nu le-am vazut si nu m-au incomodat, am si uitat ca exista. Dar si cand le gasesti, parca sunt bucati rupte din alta lume. Parca am trait alta viata. Parca toate s-au intamplat acum 1000 de ani si ni se pare ciudat de ce nu mai simtim acea legatura puternica fata de aceste hartoage care ne-au mancat niste ani buni din viata si dupa urma carora am ramas cu niste diplome care, cine stie pe unde or mai fi si care oricum nu ne-au folosit la mare lucru.

Un teanc de hartii…pline de amintiri, pline de zilele din viata noastra. Atunci cand le-am scris, erau universul nostru. Acum…nu mai reprezinta decat o incarcare nejustificata a casei, ceva ce trebuie mutat sau in unele cazuri, chiar aruncat.

 

22/06/2015

Despre prietenii

Friendship_brokenPrietenii vin si pleaca. Stau in viata ta un an, doi, trei, zece…depinde. Depinde de ceea ce ne leaga, de ceea ce avem in comun. Atunci cand nu mai gasim nicio intersectie care sa ne uneasca, fiecare o ia pe un alt drum.

Despartirile se produc de obicei atunci cand ne certam pe jucarii, pe iubitii sau iubitele din liceu, atunci cand apar intrigile si competitiile din facultate si in cele din urma, atunci cand ne schimbam locul de munca dupa ce ani multi am format o gasca simpatica ce gasea mereu un motiv sa iasa la bere dupa program.

Atunci cand esti copil, lucrurile sunt infinit mai simple. Prieteniile se aprind si se sting mai ceva ca o bricheta. Faceti un efort si aduceti-va aminte cam cate prietene bune si cam cati tovarasi de joaca ati schimbat pana la liceu. De aici lucrurile incep sa se complice. Apar iubirile, deci noi motive de cearta. Cu eforturi mari, poate ca unii dintre noi am reusit sa pastram vii prietenii inca din timpul liceului, dar fiecare stie cu ce pret si cu cata incredere investita in cealalta persoana. Ne trezim la maturitate, la facultate, master, doctorat, la locul de munca. Acum, criteriile de selectie sunt mult mai multe si mai rafinate, semn ca anii ce au trecut si-au pus amprenta sub forma unor cerinte clare fara de care nu mai acceptam oameni in viata noastra. E ca un soi de admitere, dar nu la o institutie de invatamant, ci in viata noastra. Reusesti sa treci peste cerintele impuse, capeti increderea, respectul si fidelitatea mea. Altfel, esti un oarecare. Cine reuseste sa mearga pe aceeasi lungime de unda cu noi, devine prieten, confident, shoulder to cry on, icecream buddy, omul de baza, jumatatea care stie ce urmeaza sa-i spui inainte de a raspunde la telefon.

Anii trec. Strangem amintiri frumoase, urate, de toate felurile. Colectionam momente traite alaturi de prieteni si le impletim in povesti de viata. Umplem CD-uri cu poze si arhivam clipe in mintea noastra. Ne ancoram in amintiri si credem ca ele vor face prieteniile si mai solide. De fapt, nu fac decat sa le erodeze. Treptat, ne saturam unii de altii pana la punctul in care realizam ca cel alaturi de care am trait clipe faine, cel alaturi de care am ras pana cand am cazut din picioare este un strain pe care inima nu il mai recunoaste. Devenim niste straini cu amintiri ce ne-au legat candva. Amintiri ce nu ne mai pot oferi decat 35 de secunde de zambete fortate. Amintiri care apartin trecutului. Iar noi nu traim in trecut. Traim in clipa de Acum.

Prieteniile sfarsesc pasnic, in cele mai fericite cazuri. Cu siguranta sunt multi cei care vor spune ca multe prietenii se termina in note negative, violente chiar. Dar nu cu ideea asta as vrea sa inchei aceasta postare. Ci cu ideea ca la fel ca oricare alt lucru sau fiinta de pe acest pamant, pana si prieteniile pot sfarsi natural, fara a ne spune vorbe urate unii altora, fara a simti ura sau resentimente. Pur si simplu, oamenii ies treptat din inima noastra, cu buna noastra stiinta pentru ca, asa cum am spus la inceput, nu mai gasim nicio intersectie care sa ne uneasca, fiecare o ia pe un alt drum.

12/12/2009

Amintiri de iarnă

Filed under: Stări de Spirit — Addamissia @ 12:39 PM
Tags: , , , , , , , ,

Hi hi 😀 . Ninge. Dap, ninge. Adică la mine la geam ninge. Câţiva fulgi amărâţi acolo, se lovesc de geam de zor. Nu-s aşa de fioroşi cum ar fi trebuit pentru perioada asta, dar bine că sunt şi ăştia, decât deloc.

Nu am mai văzut o ninsoare ca lumea de câţiva ani. Când eram copii ne aruncam cât puteam de tare în ditamai patul de zăpadă de un metru şi ceva, ne băteam de dimineaţa până seara cu şi în zăpadă, veneam fleaşcă acasă din cap până în picioare, de ne luau mamele la ture că spală după noi în fiecare zi. Ce zile frumoase 🙂 . Nu duceam griji, nu aveam responsabilităţi. Ba mint, duceam o grijă, aceea de a ieşi cât mai repede afară la zăpadă.

Până şi la şcoală făcusem un derdeluş chiar în faţa cancelariei. Nu de alta, dar acolo era singurul loc din împrejurimi disponibil pentru datul cu punga sub fund pe zăpadă.  Acolo am rupt vreo două perechi de salopete de iarnă, dintr-alea din fâş de la datul pe derdeluş. Tot de acolo am strâns o colecţie frumuşică de absenţe nemotivate prin clasele a cincea, a şasea. Singurul lucru care nu-mi iese nici acum la socoteală este de ce se întrebau toţi profii unde suntem când ni se auzeau gurile în tot cartierul de pe derdeluş. Era suficient să scoată capul pe geam şi să ne vadă cum ne rupeam gâturile în zăpadă. Fraierii 😆 .

Eh, ce repede au trecut anii ăia. Acum, când vedem un strop de zăpadă ne bucurăm la fel ca atunci, numai că nu prea mai putem să facem la fel de multe nebunii şi prostioare. Sau le facem, dar altfel 😀 . De exemplu, acum vreo doi ani, la noi la muncă se aplica metoda luatului de mâini şi de picioare şi aruncat cu japca în zăpadă, după care urma o bătălie mai ceva ca-n meciurile de box, care pe care să săpunească mai bine. Nu mai conta că lucram la birou, nu mai conta că stăteam uzi pentru tot restul zilei, nu mai conta că media de vîrstă era undeva la 20 de ani, nu mai conta nimic. Decât momentele alea în care simţeam că trăim, simţeam fericirea, bucuria de a rîde cu poftă unii de alţii, de zgribulitul în masă ce urma unei astfel de bătălii. Noroc cu caloriferele. Ne mulam imediat fundurile pe ele, stăteam unii într-alţii ca pui de găină ca să ne încălzim, după care să ne apucăm iar de muncă. Deh, trebuia să revenim la normal, la statutul de oameni maturi, cu responsabilităţi, cu atribuţii. Era chiar haios când treceam unii pe lângă alţii şi ne bufnea un rîs demenţial numai când ne priveam. Ne aduceam instant aminte ce făcusem doar cu câteva momente înainte. Frumos, a fost foarte frumos. Şi o să mai fie. Dacă îţi doreşti, poţi retrăi astfel de momente oricând cu cei dragi. V-o spun eu, care nu trece zi să nu râd cu lacrimi la fiecare poznă pe care o fac colegele mele la muncă, cu mine sau fără mine 😀 .

Hai să aveţi o zi faină şi rugaţi-vă să ningă în continuare. Poate facem o bătaie cu zăpadă 😀 .

12/09/2009

Amintiri dintr-o altă viaţă

Filed under: Stări de Spirit — Addamissia @ 1:00 PM
Tags: , , , , ,

Câteodată, când n-am ce face, încep să mă uit la fotografii. La cele din calculator, dar şi la cele din albumele foto, adunate în ani şi ani. Sunt atât de pline amintiri, unele mai frumoase, altele nu prea. Sunt fotografii cu oameni care au făcut parte din lumea mea ani mulţi. Unii m-au rănit nespus, alţii erau simpli spectatori la viaţa mea. Parcă simt şi acum stările şi tensiunea din unele fotografii. Mă uit la oamenii de lângă mine de atunci şi simt de parcă tot ce am trăit cu ei în acei ani sunt poveşti dintr-o altă viaţă. În acele poze era un alt eu, o fiinţă care îşi căuta cu toată puterea o portiţă de evadare din lumea aceea. Uşor uşor, am găsit-o. În sinele meu. Şi am evadat. E ca şi cum o viaţă s-ar fi terminat în momentul în care am decis să fac nişte schimbări majore şi o alta ar fi început în acelaşi moment. Dintr-odată, toţi cei care au stat lângă mine până atunci au dispărut. Le-am dat reject. I-am dat afară din viaţa mea. Şi am luat-o de la capăt alături de un singur om care a ales să rămână lângă mine indiferent de consecinţe. Acum, la aproape trei ani după evadarea din viaţa aceea urâtă, nesatisfăcătoare şi tristă, ne mai aducem amândouă aminte de acele vremuri şi ne amuzăm de cum ar fi să ne reîntâlnim cu acei oameni pe care i-am lăsat în urmă. Culmea, în ăştia trei ani nu am avut nefericirea să ne întâlnim cu cineva din trecutul nostru, până de curând. Şi asta m-a pus pe gânduri. Stau şi mă întreb acum cum să fac să nu permit trecutului să reintre în viaţa mea, ţinând cont că trecutul ăsta nu este chiar unul simţit şi cu bunăvoinţă. Ci este genul acela de trecut care, vrei nu vrei, te cam ia cu japca şi te loveşte destul de puternic. Cum să împiedici nişte oameni să îţi invadeze viaţa? Cum îi faci să rămână în fotografii, să rămână doar nişte amintiri dintr-o altă viaţă şi atât?

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

Cipri Blog

Cipri Palamariu

poveștile mele

zâmbesc. visez. zâmbesc

ADDAMISSIA

Another Perspective of Life

%d blogeri au apreciat: