ADDAMISSIA

12/03/2010

Scurtă constatare

Filed under: Stări de Spirit — Addamissia @ 8:00 AM
Tags: , , , , , , , ,

Se zice că dacă te uiţi la ceas la fix înseamnă că te iubeşte.

Eh, de două zile nu ştiu cum naiba se întâmplă că numai la fix  mă nimeresc să mă uit la ceas. Coincidenţă? Habar nu am. Cert este că mi-a cam dat de gândit. Aşa că mă pusei pe inventariat oameni de pe lângă mine suspecţi de iubiri d-ăstea la ore fixe 😀 . Mare lucru nu aflai, adică nici măcar nu am apucat să termin degetele de la o mână. Erau prea multe pentru numărătoarea mea. Aşa că m-am gândit că de vină e timpul cu uneltele lui, ceasurile. Timpul ăsta nesuferit care trece aşa de repede încât nici nu îmi dau seama prea bine când începe o săptămână şi când se termină.

Cred că timpul vrea să-mi transmită un mesaj sau ceva de genul ăsta pentru că altfel nu prea îmi explic de ce naiba mă tot uit la fix de fiecare dată 😆 . Dar oare ce? Poate vrea să-mi reamintească în mod constant că îmi trec orele într-un mod nefolositor, stând lipită de scaun, de telefon şi de monitor de dimineaţă până seara? Sau că îmbătrânesc? Sau că trebuia să fac ceva şi ca de obicei am uitat? Sau…ce? Sunt eu un pic blondă şi nu-mi dau seama oare ce o vrea domnul timp să-mi comunice? Sau nu vreau să văd?

N-am luat în calcul o chestie: poate că cineva chiar mă iubeşte de mă tot uit eu la fix la ceas şi eu habar nu am :)) . Mda, înseamnă că am o jumătate pe acolo pe undeva care mă aşteaptă…cred.

21/07/2009

De la iubire la…neinteresant…

Filed under: Stări de Spirit — Addamissia @ 11:25 PM
Tags: , , , , ,

M-a trăznit pe mine un gând deodată aşa…Cam cât de lipsiţi de importanţă pot deveni unii oameni pentru noi? Până unde poate ajunge dezinteresul faţă de un om? Şi ca să fiu mai explicită, voi exemplifica, după cum urmează: iubeşti un om. Adică îl/o iubeşti cu toată puterea fiinţei tale, ani la rând, cu aceeaşi intensitate în fiecare zi, în fiecare secundă. Treptat, relaţia începe să se răcească. Unul critică, altul suferă. Unul devine orgolios, celălalt devine neputincios la schimbarea partenerului. Şi tot aşa, din rău în mai rău, până când drumurile celor doi se separă din punct de vedere sentimental. Profesional, rămân legaţi. Despărţirea este amiabilă. Continuă să se întâlnească pentru a lucra împreună şi încep să se vadă unul pe celălalt cu alţi ochi. Toată dragostea simţită atâţia ani parcă s-a risipit ca nisipul, iar suferinţa provocată de despărţire scade în intensitate pe zi ce trece. După câteva luni însă, ajungi să-ţi dai seama că, de fapt, omul ăsta care obişnuia să fie lumina ochilor tăi iar acum îţi este un simplu amic, nu mai înseamnă mare lucru pentru tine. Parcă orice are mai multă valoare decât el/ea acum. Şi iată dezinteresul, decăderea acelui om din ierarhia oamenilor importanţi din viaţa cuiva. L-ai iubit sau ai iubit-o, iar acum nu mai însemnă nimic, nici măcar ca om. De ce? De ce ajungem să fim atât de radicali în sentimente uneori? De ce îşi pierd oamenii importanţa în viaţa noastră? Cum ajungem să nu mai simţim nimic faţă de cineva? E bine sau e rău că se întâmplă aşa? Dacă aveţi idei sau răspunsuri, vă aştept cu drag pe aici. Sunt curioasă ce gândesc alte minţi despre cele expuse mai sus…

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

Cipri Blog

Cipri Palamariu

poveștile mele

zâmbesc. visez. zâmbesc

ADDAMISSIA

Another Perspective of Life

%d blogeri au apreciat: