Social media, my ass!

Frate, ce sa zic? Am ajuns la concluzia ca Facebook-ul ar trebui sa dispara. Sau sa disparem noi din el. Nu stiu…cumva.

Din pricina meseriei, administrez un cont al mai sus mentionatei retele de social media. Nu am adaugat prieteni pentru ca nu asta ma intereseaza. Dar daca ati vedea cam ce recomandari face Facebook-ul la capitolul Add Friends, va jur ca o luati la fuga pana la granita cu ungurii. Niste fiinte absolut dubioase, romani melteni, femei de o penibilitate dusa la extrem ce-si pun niste poze infioratoare. Si cand te gandesti ca in fiecare zi, trecem unii pe langa altii si aparent, cu totii parem normali. Eh, Facebook-ul ii dezlantuie pe toti. Zici ca a dat strechea-n ei! Muierile trecute bine de 45 de ani le apuca destrabalarea si isi fac niste poze atat de penibile, in niste pozitii care pentru ele or fi sexy-porno, dar pentru ochiul privitorului cu o oarecare educatie, sunt degradante pentru specia numita femeie.

De masculi, ce sa mai zic…care mai de care la volan, evident. Ca, na! Trebuie sa fim soferi jmekeri, sa impresionam turma de muieri in calduri. Ba cu ochelarii de soare pe ochi, ba cu un pahar de ceva in mana…niste tristi obositi.

Of, nici macar nu vreau sa ma mai gandesc la ce imi este dat sa vad zilnic pe marita si slavita retea de socializare. Incep sa o asemuiesc din ce in ce mai tare cu Hi5, alta retea de socializare asasinata de Facebook. Cred ca acum au ajuns-o blestemele raposatei si se umple de toate nimicurile societatii.

Oh well, nu ar strica putina selectie in utilizatorii anumitor retele de social media.

Ma duc sa respir niste aer curat pe Twitter si pe LinkedIn…

 

 

Un teanc de hartii

Pentru ca vreau sa schimb mobila din casa, ieri am inceput sa scot din functiune unele piese de mobilier.

Aveam o comoda veche pe care statea televizorul. In ea stateau ascunse stive de dosare, caiete, carti si tot soiul de hartoage care la un moment dat, erau extrem de pretioase.

Am inceput sa scot strategic fiecare dosar din cele trei coloane inalte, foarte bine organizate de altfel, de dosare. Ma asezasem aparent confortabil pe covor, cu gandul ca in doua-trei ore le voi termina de studiat si de reorganizat. Curiozitatea m-a impins zdravan sa deschid fiecare dosar cu sina pe care scria F.J.(Facultatea de Jurnalism) si sa revad teancurile de cursuri scrise de mana cu atata pasiune. Am revazut nu cu la fel de mult drag cartile, manualele de politologie, epistemologie, deontologie, axiologie, filosofie antica/moderna/contemporana, metafilosofie, stiintele comunicarii, publicitate, genuri ziaristice…deja am obosit enumerandu-le si nu sunt toate.

Am gasit chiar si un dosar ce continea lucrari de control din liceu 🙂 . Ce de amintiri frumoase contin lucrarile alea. La fiecare lucrare cu nota buna stateam si ma intrebam cu voce tare oare de la cine am copiat atunci de am luat asa nota mare. Cele cu note mici sunt imposibil de uitat. Cu siguranta, fiecare dintre noi tine minte care a fost cea mai mica nota pe care a luat-o sau care a fost cel mai tare moment in care a fost prins copiind.

Ar fi inutil sa ma intreb cum de-am pastrat atatea carti si stive de mape pline cu notite si cursuri. A fost simplu: atat timp cat nu le-am vazut si nu m-au incomodat, am si uitat ca exista. Dar si cand le gasesti, parca sunt bucati rupte din alta lume. Parca am trait alta viata. Parca toate s-au intamplat acum 1000 de ani si ni se pare ciudat de ce nu mai simtim acea legatura puternica fata de aceste hartoage care ne-au mancat niste ani buni din viata si dupa urma carora am ramas cu niste diplome care, cine stie pe unde or mai fi si care oricum nu ne-au folosit la mare lucru.

Un teanc de hartii…pline de amintiri, pline de zilele din viata noastra. Atunci cand le-am scris, erau universul nostru. Acum…nu mai reprezinta decat o incarcare nejustificata a casei, ceva ce trebuie mutat sau in unele cazuri, chiar aruncat.

 

Sa reinviem blogroll-ul!

De astazi voi lansa la apa noul blogroll, locul unde voi pune numele virtual al celor pe care ii admir si pe care imi doresc sa ii citesc in putinul timp liber pe care il am.

Intamplarea face ca primele doua nume din blogroll sa fie si doua persoane pe care le apreciez enorm. Una dintre ele este Nina Despa, un om deosedit, un suflet cum rar ne este dat sa mai intalnim in zilele noastre, o prietena in adevaratul sens al cuvantului.

A doua persoana este Cipri Palamariu, omul de care ma leaga amintiri placute despre blogging, multe conversatii intinse pe ore si dragostea pentru un oras minunat: Brasovul 🙂 .

Voi continua sa adaug nume in blogroll doar daca acel blog merita. SI cand spun asta, ma refer la calitatea omului din spatele monitorului. Anii in care faceam schimb de link-uri au apus. Cred ca acum trebuie sa primeze calitatea, chiar daca e greu de obtinut. Nu ma intereseaza daca acest blog nu este citit sau vizitat. Nu ma intereseaza nici daca nu are o lista impresionanta si sonora de nume consacrate in blogging. I’ve grown up, nu-mi trebuie superficialitate.

Asa ca voi incerca sa tin standardele ridicate in ce priveste oamenii din mediul virtual.

Quality, not quantity!

Despre soti, ispite si anii care trec…

Astazi mi s-a pus sa scriu despre cei casatoriti. Cei casatoriti si satui unul de altul, mai ales.

In anumite momente ale vietii, intalnim niste oameni fata de care ne legam sentimental pe o perioada determinata de timp. Zic determinata pentru ca, desi va suna transant si lipsit de emotie, ne sictirim intr-un asa hal unii de ceilalti incat se duce dracu toata atasarea si toti fluturii, barzaunii si alte lighioane care ne zburau prin cap, stomac, inima…

Ne place sa ne indragostim. Este un sentiment asa de frumos, de placut, de „toata lumea e a mea”. Tu esti cea mai frumoasa femeie din lume, iar tu dragule, esti cel mai misto barbat din univers. Impreuna vom cladi palate, vom face trei echipe de fotbal, cu tot cu rezerve, ne vom lua Ferrari si sapam in curte de-o piscina. Facem o nunta maaare, cu lautari si porumbei, intindem o hora penibila de dragul rudelor din provincie chiar in fata blocului si la miezul noptii, ma las furata, ca sa mai dansez si eu ultima data in viata intr-un club.

Trec anii, apare un plod in peisaj, poate mai apare si al doilea. Ne luam casa, masina, facem rate la banca si tragem ca boii la serviciu ca sa platim banca. Barbatul face burta, gusa si alte soiuri de denivelari corporale. Face investitii serioase in „biberoane” de bere la 2.5 litri si  da din cur cu viteza intai, maaaximum a doua. Femeia il tine bine pe mancarica, il ocroteste sa nu moara de foame. Si ea investeste, dar nu in „biberoane” de bere, ci in ganduri si frustrari. „Al dracu, nu se mai uita la mine. Sforaie ca porcu’. Miroase a bautura de-ti vine sa dormi cu masca de gaze pe fata.” Iar el, pe de alta parte, se gandeste ca „asta a nascut si de atunci, n-am mai vazut veverita. S-a ingrasat ca vaca. Nu stiu cum dracu a ajuns de la 55 kg la 70. S-a luat la intrecere cu mine.”

Ajunsi la 35-40 ani, fiecare din cei doi devin simpli colegi de apartament, dar parinti devotati. Au uitat cum s-au indragostit, au uitat cand se sarutau cu pasiune, au uitat ca dragostea, pasiunea, respectul, comunicarea trebuiau pastrate. Acum, ea s-a tuns scurt, a renuntat la frumusete de podoaba capilara. Era o corvoada pentru ea sa isi intretina frumusetea de par. De epilat, mai rar, ca oricum nu o mai mangaie nimeni pe picioare. El isi clateste ochii la gagici tinere, slabute, machiate, pe tocuri, dichisite cu haine si accesorii dragute. Cu privitul nu a omorat pe nimeni. Altceva oricum nu poate face pentru ca nu-l baga nimeni in seama. Este mult prea expirat fizic, chiar daca varsta i-ar mai permite sa flirteze elegant.

Dintr-o data, apare ispita. Pentru el. O mai veche dragoste se vede pe parta cealalta a strazii si nu-i vine sa creada ca se intampla asta. Au trecut 16 ani de cand nu s-au mai vazut. A trecut cu masina de pe o parte a strazii pe alta, doar doar ar vedea-o mai bine. Da, este chiar Ea. Neschimbata. Din acel moment, ceva s-a declansat. Este dornic sa afle ce a facut in toti acesti ani. Vrea sa o tina in brate si o spune cu toata sinceritatea. Nu mai conteaza ca acasa are o nevasta si o ploada mica pe care o iubeste maxim. Nu prea vrea sa vorbeasca despre nevasta. Despre ploada, da. In schimb, este cu totul absorbit de Ea. Cum de arata la fel dupa atatia ani? Cum de nu-si arata varsta? Nevasta este mai mica decat ea de ani si de doua ori mai lata….fizic. Nevasta se ascunde in poze sa nu i se vada gabaritul depasit. Nici nu mai deschide picioarele. Tine veverita ascunsa foarte bine. Deja ne luam la intrecere cine sforaie mai tare. Ea merge la sala, iese in oras des, zambeste si vorbeste foarte frumos. El este captivat. A uitat ca fizicul burtos si falcile de raton nu prea in avantajeaza. Deja se vede zmeu, desi ispita i-a trantit verde-n fata ca nu pupa extra servicii, in afara de un suc platit nemteste. Nici in masina lui nu se urca. Prefera confortul propriei buburuze.

Zilele trec. El insista. Ispita nu cedeaza. Stie ce masculi a avut in viata asta si stie ca el este cu mult sub nivelul ei. Il tine in corzi cu replici taioase si cu flituri dese la propunerile lui. El insista…

Povestea nu se termina aici, nu stiu cand si cum se va termina. Tare-s curioasa. Insa un lucru stiu sigur: povestea se repeta in multe cazuri, in multe cupluri, in multe vieti.

Ar fi bine daca oamenii ar fi sinceri cu ei de la bun inceput si mai ales cu cei pe care si-i aleg drept parteneri de viata. Nu o sa fim mereu 90-60-90. Ne schimbam fizic si sufleteste. Ne uratim fizic si sufleteste. Devenim egoisti. Consideram ca din moment ce am semnat bucata aia nenorocita de hartie, celalalt partener este al nostru, ne apartine, avem acte pe el si cu el. Uitam sa ne ingrijim asa cum o faceam inainte. Nu ne mai intereseaza cum aratam sau cum ne purtam cu celalalt. Ma „iubeste” oricum, ca doar „d-aia m-a luat. Trebuie sa ma suporte”.

Concluziile povestii de mai sus le poate trage fiecare. Dar inainte de asta, ar trebui sa privim fiecare in ograda noastra, sa ne analizam viata, deciziile, sa ne punem intrebari dar sa ne oferim si raspunsuri sincere la cele mai intime chestiuni. Cine nu poate face asta, se minte pe sine si este clar ca regreta deciziile din trecut.

Am incheiat istorisirea.

Ghinionistii de serviciu

Unii oameni poarta cu ei permanent ghinionul. Il au in asa de mari doze incat il transmit si altora. Este pur si simplu contagios si ei habar nu au. Din pacate, ceilalti din jur se contamineaza cu ghinionul lor, nu o data, de mai multe ori, pana cand isi dau seama ca totul pleaca de la o singura persoana. Si atunci, ce sa faci? Sa le spui in fata ca sunt ghinionisti si ca transmit energiile negative in stanga si-n dreapta? Sau sa ii ignori pur si simplu?

Cel mai trist este atunci cand astfel de oameni iti sunt apropiati. Este cam dificil sa-i spui cuiva ca din cauza lor s-a intamplat cutare si cutare lucru si stii asta cu certitudine, chair cu dovezi. Si atunci, ce facem?

Bineinteles ca putem da vina pe circumstante, dar cand toate circumstantele duc la un singur om, ce facem?

Bineinteles ca ghinionistul de serviciu nu a premeditat, nici macar nu s-a gandit ca va aduce ghinion prin interventiile sale „de bine”. Doar ca asa s-a intamplat.

Am fost recomandata de o prietena la un job. Toate bune si frumoase pana cand mi s-a spus cu doua zile inainte sa-mi incep activitatea ca fata al carei loc trebuia sa-l iau, ramane in firma. Am ramas fara job…

La o luna distanta, aceeasi prietena comenteaza la o postare de pe Facebook pe care nu prea trebuiau sa o vada fostii mei angajatori. La naiba, au vazut-o. Pentru simplul fapt ca a comentat ea. Si atunci, ce facem?

Femeia nu a avut nici o clipita intentii negative, dar nu pot sa ma gandesc decat ca este ghinionista de serviciu, iar pe viitor, nu intentionez sa mai dau ocazia la nimic, dar la nimic care sa imi prejudicieze existenta. Si atunci, ce facem?

As putea sa-i spun pur si simplu ca mi-a stricat combinatiile, desi nu a facut in mod direct si voit asta. Asa as putea sa ma protejez pe mine, dar ea cum face sa-si stapaneasca energiile ghinioniste? Asta-i intrebarea….

Asa ca atentie la oamenii din jurul vostru. Va pot aduce ghinion fara sa vrea.

Teama de esec

Teama de esec apare atunci cand nu suntem siguri ca deciziile pe care le luam sunt cele bune. Teama de esec apare atunci cand noutatea ne destabilizeaza zona de confort. Teama de esec este o prelungire a fricii de a iesi din carapacea in care fiecare dintre noi isi traieste frustrarile, nemultumirile, gandurile negre.
Putini sunt cei care vor cu adevarat sa evadeze din bula atotprotectoare a confortului. Frica pune bariere in calea evolutiei oamenilor. Nu riscam nimic pentru ca nu stim ce se va intampla. Nu luam decizii privind ceva ce nu cunoastem pentru ca nu putem controla necunoscutul.
Nu lasam oamenii din jurul nostru sa ne iubeasca pentru ca traim in permanenta cu teama ca ne vor rani candva.
Nu ne schimbam jobul pentru ca, desi facem fix ceea ce nu ne place, e sigur ca salariul mediocru va intra pe card.
Nu ne parasim partenerul de viata pentru ca e mai important sa stie lumea ca nu esti singur, decat ca, sufleteste, esti distrus.
Ideea ca am putea esua ne transforma in niste fiinte lipsite de personalitate, supuse fatalitatii induse de propria noastra minte. Devenim proprii nostri sabotori prin lipsa de rationament in actiuni. Gandurile negative, lipsa respectului de sine, mediocritatea sunt doar cateva din aspectele care ne fac sa derapam de la normalitate.
Sunt multe de spus, dar si mai multe sunt de facut pentru a ne invinge fricile. Dorinta de a iesi din carapace trebuie sa porneasca din interiorul fiecaruia si sa fie sustinuta de o atitudine sanatoasa si o gandire pozitiva.

Published by Addamissia on WordPress for Android.
In love with technology!

Scurta constatare

Cateodata, dupa ce mai mut cate o caramida p-aici, pe blog, mai citesc vechile postari. Le citesc cu mintea de acum 🙂 . Deunazi am obsevat ca anul 2009 a fost unul foarte bun pentru acest blog. Un an fructuos, cum s-ar spune. Cei mai multi vizitatori, cele mai multe vizualizari, cea mai buna pozitie din zelist.ro… locul 1328. Destul de bun pentru momentul acela, se pare.

Problema pe care mi-o pun acum este daca acest blog se mai poate ridica la un astfel de nivel, tinand cont ca acum zace pe undeva pe la 20000 in topul mentionat anterior. In anul 2015 nu mai are acelasi trafic, nici acelasi numar de vizitatori si nici acelasi numar de cititori fideli. Ceea ce este absolut normal, mai ales dupa o perioada de inactivitate.

Stiu insa ca la fel cum eu m-am lasat de scris la un moment dat, la fel se pot lasa si altii si asa, mai urcam o pozitie.

Totodata, perseverenta n-a omorat pe nimeni. Cum cat scriem mai des si ne folosim de micile trucuri de promovare a postarilor, mai urcam o treapta in top.

N-am pretentia sa ii ajung pe bloggerii consacrati. Nu ma intereseaza faima si nici locurile lor sus-puse din top.

Voi face insa un deal cu mine: sa scap de cele 5 cifre si sa ma situez pe un loc format din patru cifre 🙂 .